Articol scris de: Liviu Anastase
Această parabolă este despre părinți si copii, dar în special despre Dumnezeu – părintele perfect și fiii lui pierduți prin păcat.
În Biblie citim:
Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.”
Luca 15
Contextul parabolei: Isus se adresa poporului Israel unde erau aceste două grupuri cărora Isus se adresează. Fiul risipitor si fiul cel cuminte și strângător. Sunt doar două categorii. Nu există copil perfect, chiar dacă acest tată, care îl reprezintă pe Dumnezeu, este perfect. Așa a apărut răul în univers. Un Creator perfect a creat ființe care aveau în ele potențialul de a face alte alegeri decât ale Sale.
Cine iubește mai mult, copilul sau părintele? Cu siguranță părintele. Copilul este crescut cu grijă și crede că totul i se cuvine. De obicei copiii iubesc mai mult părinții odată cu maturitatea. Tatăl din parabolă trăiește o dramă, își iubește copiii dar aceștia nu-l iubesc. Fiecare are gândul în altă parte. Cel mic vrea să plece odată, să scape de restricții și de muncă; cel mare are o atitudine asemănătoare chiar dacă nu o exprimă imediat. A NU FI prezent cu gândul acolo unde ești înseamnă să nu-ți trăiești viața. Te afli într-o continuă așteptare de a trăi ceva ce acum nu trăiești. De aici nemulțumiri, frustrări și nefericire.
Cei doi fii erau diferiți: unul mai neatent, cu capul în nori, visător iar celălalt mai scrupulos, calculat, cu picioarele pe pământ. Aveau însă ceva în comun (în afară de tatăl lor). Cei doi fii erau acasă, dar nu erau cu gândul acasă. Pentru ei tatăl era doar un sponsor, dar la nivel relațional era o persoană nesemnificativă pentru ei. Tatăl era ignorat, sau chiar detestat pentru regulile lui „absurde” care le îngrădeau pornirile firești.
Cel mai tânăr fiu
cu mai mult curaj și-a cerut partea de avere, ca și cum tatăl său decedase. Era o trădare, asemănătoare cu purtarea unui soț care își părăsește soția pentru o aventură extraconjugală. Pentru el soția lui este ca și moartă; nu mai contează.
Cu siguranță că tatăl a încercat să-l facă „să-și vină în fire”, ca fiul să nu fie nevoit să-și vină în fire în condiții mai nefavorabile (cum s-a întâmplat în cele din urmă). Însă acesta, cu nerușinare, i-a cerut partea lui de avere „care i se cuvenea”.
Dar i se cuvenea? Nu încă. Tatăl nu murise. Dacă tatăl ceda fiilor averea sa, el cu ce mai trăia, din mila fiilor sau din mila altora? Fiul cel mic primea ⅓ iar cel mare ⅔ din avere. Tatălui nu-i mai rămânea nimic. Dar cea mai mare durere pentru tatăl nu era averea ci faptul că fiii lui nu-l prețuiau.
Dar „bine” că fiul cel mare nu și-a cerut și el partea și astfel tatăl nu a ajuns fără niciun sprijin la bătrânețe. Dacă a cedat fiului cel mic partea lui de avere, era nevoit să fie drept să cedeze și restul de avere fiului cel mare, în caz că acesta o cerea. Dar fiul cel mare nu și-a cerut partea. Avea oare un suflet mai nobil? Nu, avariția lui l-a împiedicat să plece. El era strângător, „prevăzător” spre deosebire de fratele lui, un risipitor. De aici și disprețul arătat la întoarcerea fiului pierdut. Probabil îl și ura pentru că avusese curajul să zică adevărul și să plece, pe când el nu avut curajul acesta, ținând în el frustrarea tot acest timp, căci și el tânjea să facă ceva asemănător, adică să petreacă cu prietenii lui în afara casei părintești.
Ellen White spune despre fiul cel mic: „El a înțeles greșit iubirea și grija tatălui său. El considera că nu are nicio obligație față de tatăl sau. S-a hotărât să urmeze pornirile sale”. Ascultă-ți inima! este sfatul prostesc pe care mulți tineri îl iau de bun. Dar Biblia ne spune că inima este nespus de înșelătoare.
In mod natural, omul, care este păcătos nu-și dorește altceva decât sa fie despărțit de Dumnezeu, de privirea Lui cercetătoare, precum Adam și Eva care s-au ascuns de Dumnezeu. Pentru omul păcătos Dumnezeu este mort (vezi Nietzsche). El ignoră existența Lui, nu-l interesează că Dumnezeu există și vrea să se implice în viața lui. DAR oricine face așa, pe lângă că întristează un tată iubitor, își irosește resursele proprii, își irosește anii, precum fiul pribeag din parabola.
„Fiul pretinde că are dreptul sa primească lucruri bune din partea lui Dumnezeu”. Cu ce ne este Dumnezeu dator nouă? Cu nimic, suntem niște robi netrebnici. De fapt noi, pentru că am păcătuit, merităm doar moartea.
Ce tată din ziua de azi, care deține o afacere, la cererea unui copil nesăbuit își vinde afacerea ca să-i dea fiului ceva care nu i se cuvine? Dar tatăl din parabolă îl preînchipuie pe Dumnezeu. Ce fel de Dumnezeu este El? Este nechibzuit? Nu. El dă totul pentru că consideră că face o investiție pentru ca să obțină în final iubirea fiului, pe care acum nu o avea. Dumnezeu a dăruit tot cerul, tot ce avea mai de preț pentru salvarea omului. A făcut risipă de har, care pentru unii chiar este risipă pentru că nu le folosește la nimic, căci nu Îl primesc pe Domnul vieții, deci nu vor avea viața veșnică.
Observație: Oare tatăl din parabola, care îl reprezintă pe Dumnezeu, nu și-a educat fiii prea bine de s-a ajuns aici? Nu cred. Pur si simplu, uneori, chiar dacă le dai fiilor educația care trebuie, ei tot o iau razna. Aceasta este o încurajare pentru părinți.
O lecție pentru părinții care au fiii mai mari. Când sunt mici merge metoda certării. Dar mai târziu nu mai este de folos. Tatăl nu îl cearta pe fiul nechibzuit căruia nu îi pasă de viitor, ci numai de prezent. Nu îl cearta nici la dus nici la întors. Niciun reproș când el revine în zdrențe acasă, cu un discurs pregătit pe care nici nu are nevoie să-l audă. Era suficient că fiul venise acasă. Nicio perioadă de probă, nici perioadă de penitență, nicio condiție, nicio promisiune stoarsă la ananghie. Din momentul când i-a dat banii, tatăl și-a început așteptarea. A început să spere și să aștepte ca fiul său să se întoarcă acasă și să-l iubească.
Și fiul a plecat să cheltuiască averea tatălui în străinătate nu investind-o într-o afacere cum ar fi făcut fiul cel mare, cel strângător, ci a plecat prin discoteci, localuri, cu diferite „cumetre” și împreună cu prieteni de nimic.
Apoi a venit foametea. Fiul cel mare, mai chibzuit, ar fi rezistat recesiunii, pentru că era econom, dar aceasta însemna că posibilitatea de a rămâne pe acele meleaguri era mare. Poate nu s-ar fi întors niciodată acasă. Dar pe cel mic l-a împins foamea și lipsa unei alte soluții.
De foame a acceptat un job cam prost plătit (de fapt neplătit) care pentru un evreu era o dezonoare. Devenise un sclav, practic mânca odată pe zi o mâncare proastă, și, în timpul zilei, nici roșcovele porcilor nu le putea mânca (probabil stăpânul avea „camere” de supraveghere).
La un moment dat și-a venit în fire.
Influența înșelătoare a lui Satana a fost spulberată. Duhul Sfânt lucra la inima și rațiunea fiului pierdut amintindu-i de iubirea tatălui. Dar foamea… a contribuit semnificativ, căci dacă nu îi era foame cred că mai zăbovea. Pentru un om ca el, care ascultă mai întâi de pornirile inimii, era normal. Omul firesc ascultă de pornirile firii, cel duhovnicesc chiar dacă are aceleași porniri ascultă totuși de șoapta Duhului. Fiul cel mic a trăit un vis frumos, conform propriilor dorințe, care nu era un vis conform standardelor învățate acasă. Era un vis înșelător, care i-a amețit simțurile. Și-a adus conștiința la tăcere, considerând că este fericit. Acum se întoarce la realitate. Fusese visul libertății radicale, iresponsabile, imorale, care irosește resursele proprii și a altora (spre deosebire de realitatea libertății în Domnul, responsabile, morale, care investește în propria persoană și în alții. De notat că Biblia de fapt numește aceste două libertăți „robii”: omul este rob al lui Satana sau rob al Domnului).
„Fiul risipitor și-a găsit speranța în convingerea că tatăl îl iubește. Iubirea aceea îl atrăgea spre casa”. Legea iubirii divine sună astfel: El, Dumnezeu, ne iubește întâi și apoi aceasta determină iubirea noastră. Părintele iubește mai mult și mereu este inițiatorul iubirii!
Deci fiul vine acasă de dorul tatălui sau că îi este foame și o duce rău? S-a reîntors din interes chiar dacă inima începe de pe-acum să i se încălzească când în interiorul lui zbuciumat reevoca faptele de iubire ale tatălui. Venise momentul să înceapă să-l iubească pe tatăl lui. Acea purtare iubitoare necondiționată a tatălui, lipsa reproșurilor, faptul că i-a dat averea chiar dacă nu era cazul, faptul că l-a iertat atât de repede, fără mari discursuri, fără nicio condiție, fără penitențe, fără perioadă de probă, toate acestea au creat premisele unei mari afecțiuni pentru bătrânul tată. Cel căruia i s-a iertat mult, iubește mult. El avea încă de când era departe siguranța că tatăl îl va trata bine, căci erau atâția servi care fuseseră tratați bine acasă chiar dacă nu au avut mereu un comportament exemplar.
„Tremurând din cauza slăbiciunii și epuizat de foame, el a plecat nerăbdător pe drumul întoarcerii”. Tatăl îl aștepta în prag, veghea. Nu doar se ruga ci acea rugăciune avea o aplicație în practică: stătea ziua la poartă în așteptare. Și „pe când era încă departe tatăl i-a deslușit chipul. Iubirea are vedere bună”. Ura are vederea încețoșată, este ca o beție.
Aplicând acest lucru („iubirea are vedere bună) la fiul risipitor putem spune că venirea în fire din beția urii (căci își ura tatăl, îi detesta „căile”) era pentru că fiul începuse să iubească, începuse să vadă mai bine realitatea. Dacă nu iubești, de fapt urăști, detești sau în cel mai bun caz ignori. (Vezi cazul biblic: Am iubit pe Iacov si l-am urât pe Esau. Dumnezeu găsea plăcere în căile lui Iacov iar pe cele ale lui Esau le detesta).
Tatăl dorea să diminueze rușinea fiului in fața sătenilor. „Tatăl nu voia sa îngăduie ca vreun ochi disprețuitor să râdă de mizeria și de zdrențele fiului său. El și-a luat de pe umeri propria mantie largă și bogată și” l-a acoperit cu generozitate. Câtă iubire și grijă! Și acest amănunt a contat pentru fiu și a fost un declanșator (sau amplificator) al iubirii pentru tatăl lui. Când iubești încerci să diminuezi rușinea celui iubit. Când iubești acoperi cu mantia proprie greșeală altuia.
Dragostea acoperă o sumedenie de păcate
1 Petru 4:8
sau
dragostea acoperă totul
1 Cor 13
Nu în sensul că ascundem păcatele ca să le tot facem. Nu este vorba de promovarea păcatului ci de limitarea publicizării lui. Și noi îl iubim pe Isus pentru că ne iubește și ne iartă atâtea.
Fratele cel mare își iubea tatăl?
Nu se consideră fiu, ci rob, după atâta slujire neplătită. Prosperitatea la care el acum contribuia nu era și nu urma să fie a lui într-o zi? Cele ⅔ care „i se cuveneau” nu le-a cerut, însă el le considera dreptul lui. Aceasta însemna că acel bou îngrășat era de fapt din averea care i se cuvenea. Însemna că petrecerea aceia costisitoare în cinstea fiului nesăbuit era tot pe buzunarul lui. Dar gândind așa, la fel ca fiul cel mic pe vremuri, îl considera pe tatăl ca fiind mort. Din nou trădare. Astfel el demonstra că nu îi pasă de tata, că nu îl iubește și că-și iubește doar gașca lui de petrecăreți.
Dacă ar fi fost în locul tatălui său, nu l-ar fi primit pe fratele risipitor. El „a considerat favoarea arătată față de fiul risipitor o insultă la adresa lui.” Nu a vrut să între în casă. Era lipsit de milă. Nu-l mai recunoștea ca frate pe acest fiu risipitor – era o dezonoare a familiei, căci el se considera superior și prevăzător (din păcate era doar zgârcit și egoist). Zgârcenia era motivul pentru care se abținuse de la plăcerile păcatului. Economisind, spera să moștenească mai mult. Petrecerile costau, boul costa, el le-ar fi economisit și astfel va moșteni mai mult (căci tatăl lui oricum era chibzuit și nu avea prieteni petrecăreți). Cu siguranță, fiul cel mic nu era generos, ci era risipitor; fiul cel mare nu era prevăzător ci zgârcit.
Tatăl nu își arătase niciodată aprecierea și lauda că el, spre deosebire de fiul risipitor, a rămas acasă și astfel tatăl nu a fost nevoit să piardă totul și să ajungă pe drumuri. Dar Tatăl nu putea fi păcălit. Știa că nu era iubit nici de fiul cel mare. Pentru el ca tată, erau importanți fiii nu averea. Ce iubire!
Dar, chiar dacă fiul cel mare stătea sfidător departe de petrecere, tatăl nici pe el nu îl ceartă ci îi spune cu blândețe: Nu mai fii supărat. Tot ce am este al tău! Cele ⅔ din avere – parte dublă de moștenire – erau ale fiului cel mare. Fiul cel mic își luase partea. Restul este și va fi al fiului cel mare. El insistă pe lângă fratele nemilos: Mai dă-i o șansă fratelui tău. Se va comporta bine de data asta, vei vedea.
„Fiul cel mare îi reprezintă pe iudeii nepocăiți din zilele Domnului Hristos și, de asemenea, pe fariseii din toate timpurile, care ii privesc cu dispreț pe aceia care îi consideră vameșii și păcătoși. Întoarcerea lor le stârnește invidia. Îndreptățirea de sine îi face lipsiți de milă față de frații lor. Sunt înclinați să observe fiecare greșeală și să exagereze cât de mult fiecare gest greșit al celor din jur.” Ce contrast de atitudine! În timp ce tatăl acoperă zdrențele cu haina sa generoasă, aceștia (cei ce se aseamănă fiului cel mare) exagerează și amplifică greșelile fraților lor, pentru a scoate în evidență că ei sunt mai chibzuiți.
S-o fi pocăit fiul cel mare de atitudinea lui greșita? Isus nu ne spune. Finalul depindea de decizia celor care ascultau parabola. Îmi place să cred că da. Dar mă tem că în realitate nu s-a pocăit.
Isus încerca să câștige inimile adversarilor Săi (fariseii și cărturarii) cu această invitație și îi imploră să aibă milă de vameși și păcătoși. El este ca acest tată care încearcă să-l convingă pe fiul cel mare să se bucure și el de recâștigarea unui fiu și frate pierdut.
Cuvintele: acest fiu era mort, nu se referă doar la perioada de după plecare ci și la perioada cât fiul cel mic era în casa tatălui. Și este o mustrare pentru fiul cel mare… și el mort. El a stat acasă tot timpul, însă era „pierdut” și „mort”.
Noi, care ascultăm parabola, cine suntem? În Israelul spiritual sunt decât doi fii. Tatăl nu are alt fiu perfect. Eu sunt cel care a rămas sau cel care a plecat? Nu pare convenabil nici să fiu fiul risipitor nici cel strângător. Toți, am avut momente în care am rătăcit, am avut îndoieli sau perioade de înstrăinare. Important este nu doar să fim acasă sau să ne întoarcem acasă, ci să începem să ne iubim Tatăl, pentru că a fost în stare să dea tot cerul, pe Isus, pentru salvarea noastră!
Citatele sunt preluate din cartea Parabolele Domnului Hristos de Ellen White, capitolul 16 — Pierdut și a fost găsit.