Despre rugaciune

Religie

Selectie de fragmente extrase din cartea:
Drumul meu spre Hristos” de Lucian Cristescu

DOAR O USA

Lucian Cristescu este de profesie pastor si muzician, iar în prezent, de multi ani este unul dintre liderii Bisericii Adventiste din România. Pe lânga aceasta, preda, in calitate de profesor invitat, si cursuri de teologie practica la Institutul de Teologie Adventistã de la Cernica. A fost unul dintre primii “televanghelisti” români, de fapt a sustinut seria de conferinte Galileanul, www.galileanul.ro, cu o audienta neobisnuita în tara si în afara. Înainte si dupa aceasta a avut multe alte seminarii si conferinte crestine în tara si în strainatate.
DOAR O UŞĂ!
(…)
Credinţa nu e o pasăre rară, care acum, uite-o că e, iar mâine… nu mai e. Credinţa ia fiinţă, ca orice convingere sau simţământ, în urma unui act de cunoaştere. În măsura în care cunosc pe cineva demn de încredere, în inima mea se naşte un sentiment al bizuirii pe el. Ori, ca să apară credinţa, e nevoie ca mai întâi să aibă loc un contact nemijlocit al meu cu Domnul Hristos.
(…)
Cine caută pe cine?

Biblia ne dezvăluie mai întâi că nu omul îl caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută pe om! Nu omul găseşte şi apoi cară cu sine, în sufletul lui, pe Dumnezeu, ci chiar invers! Să citim Isaia 46,1-4 care arată contrastul dintre cele două imagini: un „dumnezeu” cărat în spate şi, pierdut din neatenţie, şi un Dumnezeu care poartă El pe oameni:

”Bel se prăbuşeşte, Nebo cade; idolii lor sunt puşi pe vite şi dobitoace; idolii pe care-i purtaţi voi au ajuns o sarcină, o povară pentru vita obosită! Au căzut, s-au prăbuşit împreună, nu pot să scape povara; ei înşişi se duc în robie.
Ascultaţi-mă, casa lui Iacov, şi toată rămăşiţa casei lui Israel, voi, pe care v-am luat în spinare de la obârşia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la naşterea voastră: până la bătrâneţea voastră Eu voi fi acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc.”

Nu omul Îl poartă pe Dumnezeu cu riscul de a-L pierde, ci Dumnezeu, în nespusa Sa îndurare şi răbdare, ne poartă pe noi! Chiar viaţa pe care o avem acum în vine este semnul dragostei Lui. Creştinismul nu are un Dumnezeu care Se ascunde!

Ia uită-te la Adam. El se ascunde în tufiş de faţa lui Dumnezeu. Dar tocmai Dumnezeu este Cel care vine să-l caute (Geneza 3,9). Aminteşte-ţi şi de Iona care, fugind de Dumnezeu, ajunge să fie aruncat de pe corabie în valuri, să fie înghiţit de un peşte mare şi, pe când era el în pântecele chitului, Dumnezeu se apropie de el, acolo în fundul mării, şi-i răspunde (Iona 2,2). În Ieremia 31,3 scrie: „Domnul mi se arată de departe: te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”

Acesta este Dumnezeul Bibliei, acesta este Dumnezeul creştinilor, un Dumnezeu care El Însuşi iese în întâmpinarea omului. Ieremia 29,14 declară: „Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul…”. E uimitor! Cu alte cuvinte, Domnul zice: „Voi face în aşa fel încât atunci când veţi orbecăi sau când nu vă veţi gândi la Mine, Eu vă voi ieşi înainte şi vă voi tăia calea (Isaia 52,12), pentru ca voi să mă găsiţi”. Aşa e Dumnezeul nostru. Nu e nevoie să urci, să escaladezi munţi până la El, pentru că El Însuşi vine în întâmpinarea ta.
(…)
Rugăciune liniştită
În volumul Gânduri albe (Editura Cartea Românească,1986,pag.450), poetul creştin Vasile Voiculescu compară credinţa şi rugăciunea cu înotul. Cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, mai aproape de înec! Neştiutorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele sau picioarele. Însă înotul perfect se face fără opintiri. Pluteşti aproape scufundat întreg în apă, mulându-te cu apa, abia mişcând. Astfel e înotul serios, adevărat.

Credinţa şi rugăciunea cea adevărată sunt asemenea acestui act de tăcută şi lină plutire. E la fel cu această predare în puterea apelor… Cât de simplu e să te rogi! Acela care e înotător adevărat descoperă o taină: că nu e nevoie să scapi de apă! Căci tocmai ea te susţine. Ea însăşi te aruncă în sus. Dacă ai aer în tine, apa singură te scoate. Nu trebuie să te temi de ea. E destul să te laşi în voia ei.
Frumoasă ilustrare a abandonării în dragostea lui Dumnezeu. Ea te susţine şi e suficient să crezi, să admiţi şi să înaintezi.
Trei repere
De aici câteva puncte fixe de reper:

1) Ca să te poţi ruga cu adevărat, trebuie să crezi în realitatea prezenţei lui Dumnezeu. Eşti conştient chiar acum de această Prezenţă? Nu trebuie să faci ceva deosebit, să-I câştigi atenţia ca să privească, în fine, spre tine. El demult te tot priveşte. N-ai unde să te ascunzi de privirea lui de Tată. Şi nici nu trebuie să te caţeri până pe Olimpul tronului Său. Căci El a coborât deja lângă tine! Omniprezenţa (a fi oriunde prezent) este unul din atributele Sale divine.

2) Apoi, ca să fie o rugăciune autentică, trebuie să crezi că El are dorinţa şi putinţa să intre în inima ta. Nu trebuie să te forţezi ca să-L faci să te ia în stăpânire. Înaintea Lui, orice om este o casă fără uşă, o carte deschisă. El demult doreşte să Îl inviţi. Ochiul Lui, care vede tot, nu va vedea oare cea mai slabă şi ezitantă încercare de a-L găsi?

3) Împreună cu aceste două realităţi trebuie să ceva şi mai încurajator, anume realitatea dorinţei lui Dumnezeu, ba chiar aş zice, realitatea nevoii Sale de a comunica cu noi, fiii Săi. Gândeşte-te la nevoia pe care o ai de a comunica cu cei dragi. Dar gândeşte-te acum că nu numai tu eşti croit după tiparul dragostei. Despre Dumnezeu stă scris în 1Ioan 4,8 că Dumnezeu este dragoste, că Dumnezeu este iubire. El tânjeşte necurmat după o comunicare cu copiii Săi.

Cu rugăciunea, e ca şi cum cineva ţi-ar zice: „Dragă, uşile stau larg deschise. Intră! Totul e pregătit…” Iar tu n-ai nimic altceva de făcut decât să intri!
Orice dorinţă, chiar tainică, El o cunoaşte şi-i vine în întâmpinare. E ca şi cu Adam în grădina Edenului. Văzând cum treceau animalele, două câte două, prin faţa lui, Adam a simţit un gol în suflet. Ce era? Greu de zis. Totul era perfect, totul era bine alcătuit şi, totuşi, în el se născuse un dor pe care nici el nu-l putea încă exprima. Şi ar fi rămas omul mult şi bine în încurcătură, dacă Dumnezeu n-ar fi spus: „Nu este bine ca omul să fie singur… Am să fac un ajutor potrivit pentru el” (Geneza 2,18).

Mai înainte de a se fi rugat, Dumnezeu inventează familia. Omului nu-i rămâne decât să descopere că Dumnezeu i-a şi oferit răspunsul!
Rugăciunea – lucrarea lui Dumnezeu
Înţelegi deci cum e cu rugăciunea? Ea nu este nici pe departe intervenţia noastră la inima lui Dumnezeu, ci rugăciunea este intervenţia lui Dumnezeu la inima omului.

Romani 8,26-27 ne-o spune direct: „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.”

Ce este rugăciunea? Aş răspunde: este lucrarea Lui în inima mea! „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm”. Ai auzit? Nici măcar nu ştim să ne rugăm. Dar însuşi Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului sfânt, pentru că El, Duhul, mijloceşte pentru sfinţi, după voia lui Dumnezeu”.

Acum, când te vei pleca în cămăruţă înaintea lui Dumnezeu pentru rugăciune, când vei încerca timid să faci experienţa vorbirii cu El, aminteşte-ţi că El a pregătit deja totul. El este deja acolo, e chiar lângă tine. El vrea să-ţi deschidă inima şi să-ţi descleşteze limba rugăciunii ca, în sfârşit, să se producă comuniunea.
Doar o uşă
Una din cele mai sublime imagini din Evanghelie este aceea din Apocalipsa 3,20: Aici Domnul spune: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” Da, aceasta este rugăciunea!

Sunt mişcat de o definiţie, care simplifică concepţia despre rugăciune. Ea se găseşte în inspirata carte Calea către Hristos:

”Rugăciunea este deschiderea inimii înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten.”

Ce este rugăciunea? Este oare un efort de a urca, de a te căţăra permanent, cu riscul de a cădea oricând? Nicidecum! Îl auzi? El e aici şi stă la uşa ta. Bate! Dacă vrei, Îi vei deschide inima, iar El va intra. Aceasta e rugăciunea.
E greu? E greu să intri în contact cu El? El a străbătut deja distanţa imensă până la tine. A pus piciorul pe pământul acesta, pătându-l cu sângele Lui, ca să-ţi aminteşti că El a recuperat toată distanţa aceasta.

Cât de uşor e să crezi! Cât de uşor e să te rogi! Dumnezeu a făcut totul, iar omului nu-i rămâne altceva de făcut decât să primească totul, pe gratis.

Te invit să probezi acest experiment: să intri în cămăruţa ta, să închizi uşa după tine şi să spui aceste cuvinte simple: „Îţi mulţumesc, Doamne, că Tu eşti chiar aici. Te cred pe Cuvânt, căci aşa ai făgăduit. Acum, te rog, intră în inima mea şi fii de acum Stăpânul meu şi nu mă lăsa să mă ridic fără să-mi vorbeşti…”
RUGĂCIUNEA, ÎNTRE MINCIUNĂ ŞI ADEVĂR
”Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim!” (Isaia 66,13)

Ori de câte ori întâlnesc pasaje ca acesta, inima mea se relaxează în faţa descoperirii divine. Şi, stăruind asupra Cuvântului, sunt uimit de felul în care Dumnezeu ştie să găsească comparaţii mişcătoare cu care să convingă pe omul îndoielnic de consistenţa relaţiei pe care o doreşte cu noi.

Practic, singurele modele pe care noi, oamenii, le putem înţelege, sunt cele pe care le construim în dimensiunea interumană. De aceea, Dumnezeu Se descoperă… aici ca o mamă, dincolo ca un tată, mai departe ca un soţ sau ca un frate… Iar lecţia este prin analogie.

Totuşi, vorbind de legătura om-Dumnezeu, relaţia aceasta este deosebită de relaţia om-om. Pe un om îl vedem. Şi chiar dacă nu-l vedem, îl sunăm la telefon şi îi auzim vocea sau îi putem scrie, iar poşta face ca mesajele să ajungă de la unul la altul. Mântuitorul, însă, odată cu înălţarea Sa, S-a aşezat pe tronul măririi în ceruri. Eu, care am rămas pe pământ, mă întreb cum pot să intru în legătură cu El?

Ei, bine, relaţia noastră cu Făcătorul nostru este o relaţie diferită. Ea nu se întemeiază pe contactul simţurilor, ci este o relaţie a credinţei, care se naşte prin cunoaştere şi creşte, pe măsura exercitării credinţei în actul studiului Cuvântului Său sau în actul rugăciunii personale.

Am văzut în capitolul precedent, că Scriptura prezintă total diferit rugăciunea, în comparaţie cu ce ştiam noi. Rugăciunea nu este strădania omului de a escalada necuprinsul, printr-un efort mintal, ca să ajungă până la tronul lui Dumnezeu. Căci, prin întruparea Domnului Hristos, Dumnezeu coboară în ţărâna pământului, ia chip asemenea mieşi apoi garantează, prin moartea şi învierea Sa că omul nu mai trebuie să încerce să ajungă sus! Prin coborârea Sa la noi, omul se află deja pe platforma contactului cu Mântuitorul.
Cum să te rogi?
La întrebarea „Cum?”, aşteptăm un răspuns complicat, greu şi confuz. Dar totul este atât de simplu! Ce ai de făcut este să te pleci pe genunchi şi să spui: „Mântuitorul Meu, eşti aici, la uşă şi vrei să intri… Iată, Te chem: intră!”
(…)

Racheta

Majoritatea oamenilor pornesc de la premisele modelelor umane. Unii au conceput rugăciunea ca pe o rachetă pe care o lansează în spaţiu. De aceea şi eu credeam că cel care se roagă trebuie să se încordeze, să se concentreze. Îi trebuie mai întâi o rampă de lansare, apoi, printr-o aşteptare oarecare, trebuie să creeze „fereastra de lansare” când să-şi expedieze rugăciunea drept în sus. Când toate acestea sunt uneori realizate – şi este tare greu! – racheta rugăciunii reuşeşte totuşi să învingă gravitaţia şi să se îndrepte spre tronul lui Dumnezeu…

Ai sesizat că acest mod de a concepe rugăciunea nu cere credinţă, ci cere putere?! Trebuie, mai întâi, să fii puternic, ca să poţi spune:
– Eu, când mă concentrez, pot să proiectez gândul meu până la Dumnezeu…

De câte ori n-am fost eu zdrobit în încercările mele de a-mi proiecta rugăciunea până la Dumnezeu! Uneori trecea şi o jumătate de oră! Iar atunci când, zdrobit de neputinţa mea de a comunica pe această cale, mă lăsam înfrânt pe genunchi, descopeream cu nespusă bucurie, că Mântuitorul era chiar acolo, lângă mine. Si simţeam că, prin chiar renunţarea la strădania mea, prin simpla acceptare a prezenţei Lui prin credinţă, s-a şi deschis oblonul rugăciunii care părea atât de greu de dat la o parte.

Podul

Alţii au comparat rugăciunea cu un pod. Un picior de pod este implantat pe pământ, în fiinţa omenească, iar celălalt se sprijină pe tronul lui Dumnezeu. Aceasta este tot o „figură de stil, ca şi „racheta”, dar şi ea ridică multe dificultăţi pentru cel ce se roagă. Eu pun uşor primul picior aici, dar… cum ajung acolo sus, ca să-l pun pe al doilea?

Citeşte Geneza 28 şi vei găsi istoria unui fugar: Iacov, urmărit de propriile sale fărădelegi, ajunge într-un loc pustiu. Trântit la pământ de descurajare şi apăsat de simţământul lepădării, adoarme cu capul rezemat de o piatră. Şi iată că Dumnezeu i se arată în vis. Se făcea că o scară, un pod cosmic, lega cerul de pământ. Şi pe acest pod coborau şi urcau îngerii.

Spre zori, când se mijea de ziuă, Iacov se deşteaptă cu imaginea unei descoperiri a lui Dumnezeu, pe care unii o omologhează cu rugăciunea însăşi, şi exclamă: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta şi eu n-am ştiut!”

Iacov a recunoscut că Domnul Însuşi este podul. El este Pontifex Maximus, adică „Marele constructor al podului”. El este Calea prin care cerul comunică cu pământul. Iacov nu a zis:
– Iată, Domnul este la capătul de sus al podului acestuia!
Ci a zis:
– Domnul este chiar în locul acesta!
Adică tot El e şi la capătul de jos.
Şi Iacov s-a înfricoşat tare şi a numit locul acela „Casa lui Dumnezeu”, adică Betel.

Două metafore inspirate

Spre deosebire de aceste două concepţii despre rugăciune, „racheta” şi „podul”, am găsit alte două definiţii inspirate care, împreună cu cea dintâi pe care deja am dat-o, reuşesc să contureze adevărata relaţie dintre Dumnezeu şi om:
1. Rugăciunea este respiraţia sufletului. (Calea către Hristos, cap.11)
(…)
2. Rugăciunea este braţul cu care omul apucă puterea iubirii divine. (Calea către Hristos, cap.11)
(…)
Motivul rugăciunii
În toate aceste imagini pe care le-am folosit apare un numitor comun care se degajă din chiar termenul de rugăciune. Ce este o rugăciune? Este o implorare sub o nevoie grea, care nu are ieşire omenească. În toate rugăciunile fierbinţi, bune sau rele, răzbate acest numitor comun: nevoia
(…).
Nevoi… şi nevoi
Dacă am face o statistică cinstită, am descoperi că aproape toate rugăciunile noastre se referă la nevoile materiale, fizice, de sănătate, de viaţă… Da, şi acestea sunt nevoi, iar Dumnezeu nu le dispreţuieşte, ci intervine.

Dar nu uita că noi avem o nevoie mai adâncă şi permanentă, care nu este legată de ocazii, de un cutremur, de o boală care s-a pripăşit în trupul nostru… Noi suntem permanent în mijlocul arenei unei lupte. La dreapta e Dumnezeu, la stânga e diavolul. Suntem permanent ameninţaţi de atacul celui rău şi trebuie să scăpăm. Dumnezeu a făcut un plan de mântuire şi trebuie să ne folosim de el. Aceasta este nevoia noastră cea mai profundă.

Păcatul, cu toate urmările lui, ne îngrămădeşte din lăuntru şi din afară. Mântuitorul nostru poartă numele de Isus cu o intenţie anumită: în limba ebraică, numele este JOSUAH şi înseamnă Mântuitor, sau Cel ce mântuieşte.

În Luca 18,9-14, Mântuitorul se referă la doi oameni care se rugau: un fariseu şcolit şi un vameş incult. Fariseul era expert în rugăciuni, de aceea se ruga cu glas tare. Ca şi fariseul acesta, cei mai mulţi oameni care se roagă ignoră elementul fundamental al rugăciunii. Aici e de fapt şi elementul cheie al ilustraţiei Sale.

Deşi se roagă, ei sunt străini de nevoia primordială a lor, care nu-i nici ocrotirea de rele, nici binecuvântarea pentru ziua respectivă, nici succes în întreprinderi.. ci nevoia de a fi eliberaţi, scăpaţi de păcatul care este chiar în ei! Cine se roagă astfel, n-a înţeles încă nici rugăciunea, nici pe Dumnezeu. Mântuitorul nostru, Domnul Isus, este salvatorul. Ştii când are El cea mai mare plăcere de a comunica cu noi? Când crezi tu?
Momentul de aur al rugăciunii
Sunt momente fericite, când lucrurile merg bine… Dar sunt şi momente de dezechilibru al credinţei, când te simţi cotropit de îndoieli sau te afli sub povara vreunui păcat comis. L-ai făcut şi, în minte se întoarce valul: „Ce ai făcut? Ce-ai făcut?” Şi, oricum ai da-o, nu poţi scăpa de acest aflux.

Sau, să zicem, te afli în groapa unei împotriviri repetate faţă de Dumnezeu şi, uşor de înţeles, n-ai nici un chef de rugăciune… În astfel de ocazii, diavolul este în ofensivă şi câştigă teren.

Ori tocmai momentele acestea, când rugăciunea este cel mai străin lucru de noi, sau lucrul pe care nu-ţi vine să-l faci, chiar ele sunt momentele de aur pentru Isus ca Salvator.
(…)

Lepra

Acum, dacă mă rog fără nici o nevoie, fără să am vreo problemă care să mă apese, dacă mă rog doar pentru că, în calitatea mea de creştin, aşa trebuie să mă rog (ca o datorie!), înseamnă că în mine s-a petrecut ceva grav. Înseamnă că sunt paralizat de păcatul ascuns, care mă lipseşte de argumentul cel mai mare: nevoia.

Tocmai de aceea a şi fost comparată boala păcatului cu lepra: nu doare, nici n-o simţi, dar te mănâncă de viu!

Însăşi situaţia că nu simt nici o nevoie, că sunt într-o stare de anestezie spirituală, este semnalul celei mai mari nevoi. Paradoxal, această stare este argumentul forte care ne recomandă urgent în faţa lui Dumnezeu. Argumentul care pledează cel mai elocvent în favoarea noastră este chiar marea noastră nevoie de ajutor.

Argumentul capital

(…)
Adevărata şi cea mai mare nevoie a omului este nevoia lui spirituală, nevoia de a fi eliberat de legăturile păcatului. Clarificarea aceasta ne conduce acum la întrebarea consecutivă:
Ţinte false şi ţinte adevărate pentru rugăciune
(…)
În teologia populară, rugăciunea este asociată cu mijlocul de a scăpa din dificultăţile vieţii. Viaţa este ca un joc, ca o partidă, şi în orice joc există reguli. Uneori, din cauza greşelilor tale, îţi dai seama că te afli la strâmtoare. Eşti pierdut! Şi atunci, nu-ţi mai rămâne decât să încerci să fentezi regulile jocului şi să scapi în mod neregulamentar din strâmtoare. Cum? Apelând la un mijloc supranatural(supranaturalul e în afara legilor jocului), apelând la Dumnezeu, ca să te scape El din dificultate.

Un medic misionar negru îmi povestea că în Nigeria, în Africa, există o anumită „biserică” care numără membri cu milioanele. De multe ori a fost chiar el îmbiat:
– Nu vii şi tu în „Biserica” Spiritistă? E rost de bani! E destul să devii membru şi, în câteva săptămâni, eşti plin de bani. Toţi care au venit s-au îmbogăţit!

Oare asta e rugăciunea? O cale de a câştiga neregulamentar? De a sări peste rânduială? Să fie un fel de „baghetă magică” pe care o mişti şi… de îndată se şi împlinesc dorinţele? Te invit să intrăm în profunzime şi să corectăm falsa imagine pe care teologia populară a strecurat-o în gândirea noastră.

(…)
Trei vârste
Spunea cineva că omul are trei vârste spirituale. Cu alte cuvinte, el nu este de la început matur din punct de vedere spiritual. Mai întâi, el trăieşte faza de copilărie, când elementul primordial este eul. Totul este pentru acest eu, pentru sine. Uite cum se roagă un copil: …lui să-i fie bine, lui să nu-i fie rău etc. Totul cere pentru sine. Dumnezeu este ca un necunoscut, pe undeva, departe… Eul, în schimb, este chiar acolo, în sufletul lui. Pe temeiul faptului că cel atotputernic aude (chiar şi fără să ştie omul unde e), mă rog pentru a-mi fi mai bine. Şi El, pentru că e bun, îmi va da…
Aceasta e faza copilăriei.

A doua fază a vârstei spirituale este tinereţea. De-acum omul vede mai mult, a descoperit viaţa, îşi dã seama că realitatea îl înconjoară cu tot felul de reguli care condiţionează binele şi existenţa lui. Mai responsabil, omul află că, pe lângă reguli, mai apar şi călcări ale acestor reguli, ceea ce cauzează o serie de probleme. Terorizat de problemele în care intră, omul descoperă cã are disperată nevoie de o a treia persoană, mai puternică, care să-l ajute în rezolvarea problemelor. Eul a rămas în continuare centrul preocupărilor sale, doar că nu mai este unicul centru. El este doar un sufleţel mărunt în marea încurcătură de suflete din care trebuie să iasă. Aşa descoperă el că are nevoie de Dumnezeu, de un El, la persoana a treia. El trebuie să intervină ca să mă scape de problemele mele. De la diverse lucruri bune, omul se reorientează spre lucrurile şi situaţiile rele. Cererile lui devin mai obiective. De exemplu:
– Doamne, ajută-mă să nu mai fac gafe.. Ajută-mă să nu mai comit păcatul acesta.

În sfârşit, există şi a treia vârstă spirituală, maturitatea spirituală. În faza aceasta există de asemenea un centru, dar acest centru nu mai este eul, nici problemele sau celelalte persoane, ci este Dumnezeu! Ce deosebire uriaşă! Dumnezeu apare ca cel mai scump obiectiv al rugăciunii. Este la persoana a II-a, TU. Şi începe acea comunicare de dragul Lui. Nu ca să ceară ceva, ci de bucuria că exişti şi Te apropii de mine… El, Dumnezeu, este unicul „obiect” al rugăciunii mele. Nu mai există alţi factori care să-i condiţioneze omului ruga sau să-I solicite lui Dumnezeu intervenţia. Acum omul este matur. A câştigat acea viziune de sus în care toate problemele stau în mâna Unuia singur care dirijează toate, chiar şi pe acelea care, aparent, îi ameninţă omului existenţa.

Ce cere omul în această maturitate spirituală? Doresc să înţelegem că abia aceasta este adevărata rugăciune. Abia acum rugăciunea devine o cale de a-l cunoaşte pe El, când omul nu mai cere decât un singur lucru, anume ca El să devină stăpânul sufletului, stăpânul vieţii. Tot ce mai doreşte omul este ca El să conducă toate evenimentele vieţii sale aşa cum vrea El, cum ştie El, pentru că, atunci când conduce El, toate vor fi cele mai bune! Cea mai înaltă rugăciune este ca, atunci când ai probleme, să nu mai zici: „Doamne, necazul e în faţa mea! Vino repede şi apără-mă!”, ci să zici:
”Doamne, ştiu că Tu eşti aici. Sunt pe deplin convins că Tu conduci viaţa mea…”
ÎMPREUNĂ!
(…)
Există un diavol, duşman al omului care, dacă n-a putut împiedica jertfa Domnului Isus Hristos pe Golgota, dacă n-a împiedecat pe Fiul lui Dumnezeu să Se dea pe Sine Însuşi pentru noi, caută, în schimb, cu tot dinandinsul, să ne izoleze acum pe noi de jertfa Mântuitorului. Şi încearcă să ne înfăţişeze tot felul de închipuiri, tot felul de reprezentări deformate despre Dumnezeu, doar-doar reuşeşte să ne înstrăineze de Isus. Din fericire, Dumnezeu nu este baricadat în necuprins şi în tăcere! Gândeşte-te că El Însuşi s-a pogorât până aici. El Însuşi a inspirat această scrisoare, Biblia, şi a purtat de grijă ca Scriptura să ajungă la îndemâna oricărui om, iar, prin credinţa care izvorăşte din Cuvânt, Dumnezeu ne face în stare să începem acea fericită umblare cu El, în care păcatul este biruit.

După cum am văzut în capitolul doi, Dumnezeu a rânduit trei căi pentru a obţine comuniunea cu El: (1) studiul, cercetarea Scripturilor – aici Îl găsim pe Mântuitorul; (2) rugăciunea – prin care stabilim un contact personal; şi (3) experienţa – când experimentăm practic şi în mod personal puterea Lui în favoarea noastră.

Iarăşi despre rugăciune

In capitolul trecut am stăruit asupra rugăciunii. După părerea mea rugăciunea este pasul decisiv de la necredinţă la credinţă. Studiul poate fi parcurs şi fără credinţă, ca şi când ai citi un roman. Iar în ce priveşte experienţa, ea este o consecinţă a relaţiei dezvoltată prin rugăciune. Iată de ce cred că mai este nevoie să mai stăruim asupra rugăciunii.

Sunt convins că toţi am avut momente când am spus: „Doamne, ajută-mă! Doamne, scapă-mă! Doamne, iartă-mă!”

Nu ştiu cât de siguri am fost când am zis aceste cuvinte că El, într-adevăr, ne-ar auzi, ne-ar ierta şi ne-ar da putere. Am aflat însă că rugăciunea nu este un drum lung pe care omul trebuie să suie, să ostenească, să se târască până la Dumnezeu, ci este simpla deschidere a inimii faţă de Mântuitorul care stă la uşă, bate şi vrea să intre.

Am mai aflat că elementul activ în rugăciune nu este omul, deşi unii, când se pleacă pe genunchi, cred că ei sunt aceia care trebuie să străpungă plafonul de nori şi să ajungă până la Dumnezeu. Adevărul este altul! Elementul activ în rugăciune este Dumnezeu. El este acela care spune inimii mele: „Caută-Mă!”

Aşa se spune în Psalmul 27,8: „Inima îmi zice din partea Ta: ‘Caută faţa Mea’ Şi faşa Ta, Doamne, o caut”. Chiar şi atunci când Îl cauţi pe Dumnezeu în rugăciune, este doar răspunsul pe care tu-L dai îndemnului Său de a-L căuta.

În acest capitol vom aborda câteva puncte în care este nevoie de Duhul lui Dumnezeu să corecteze un model vechi şi greşit , de care poate chiar noi depindem.

Ce cuprinde o rugăciune?

Îmi amintesc de experienţa de început când, timid, mă plecam pe genunchi şi mă gândeam: „Cum să încep? Probabil cu o formulă de respect, ca de exemplu: „Doamne, Dumnezeule mare, Tu, care conduci galaxiile… etc. …” Apoi , a trebuit să fiu foarte atent să nu-L obosesc. Am să caut să-i expun exact probleme mele, pe puncte. Şi după aceea? Trebuie să adaug:: „Doamne, acestea sunt problemele mele… Rezolvă-le, Te rog!”, după care voi încheia cu laude, mulţumirii, în vecii vecilor Amin”.

Din acest mod de a aborda rugăciunea, de care cred că toţi ne-am săturat, întrezărim două funcţii pe care le acordăm noi rugăciunii.

Prima este funcţia de informare. Îl informăm pe Dumnezeu:
”Doamne, uite, băieţelul meu este bolnav, are febră!” sau:
”Doamne, sunt prins într-o problemă grea!…”
Aşa începem petiţia noastră, cam cum am face-o în faţa unui monarh…
Buun! Şi după ce L-am informat, vine a doua funcţie a rugăciunii: cererea.
”Doamne, băieţelul meu are febră! Vindecă-l!!” sau:
”Doamne, sunt prins într-o problemă… Scapă-mă!”

În rugăciunile noastre, noi cerem ceea ce nădăjduim să primim…

Pe lângă aceste două funcţii (informarea şi cererea), noi mai adăugăm – ca la supă – o sumedenie de anexe: mulţumiri, laudă, mărturisiri, cereri de iertare etc. Toate acestea, credem noi, sunt condiţii ale rugăciunii, care fac posibilă primirea şi acceptarea ei înaintea lui Dumnezeu. Aceasta e experienţa noastră în general.

Rezultatul: îndoială!

Ştiţi ce se întâmplă când cineva se roagă: „Doamne, intervino în cutare problemă!”? Ce se întâmplă când se ridică de pe genunchi?

Trebuie să recunoaştem că, după ce ne-am ridicat de pe genunchi, am simţit întotdeauna că inima noastră pâlpâie; „Oare ne va răspunde?”

Nu că ne îndoim că El este Atotputernic. Ştim şi că El poate să ne răspundă. Dar ne gândim: „Dar dacă nu e voia Lui?”
Şi rămânem într-un fel de cumpănă, într-un fel de pendulare între „ne-o da sau nu ne-o da?…”
De câte ori copilul era bolnav şi strigam la Dumnezeu, mă ridicam de pe genunchi, după zece minute sau o jumătate de oră, tot neliniştit, tot frângându-mi mâinile. Şi, mergând lângă copil, simţeam că febra e încă în trupul lui. Deşi continuam să mă rog, mă învăluia nesiguranţa… Mă întreb: „Oare aşa trebuie să fie experienţa rugăciunii? Pe aici duce ea?”

Modelul e fals!

Ce-ţi spun eu nu e o surpriză. Toţi am trecut pe aici. Dar, în ciuda unui suport atât de majoritar, îţi spun că această e o aberaţie. Poate te miră aceste cuvinte, dar, referitor la funcţia de „informare”, Domnul spunea: „Voi, când vă rugaţi, să cu bolborosiţi multe… Tatăl vostru care este în ceruri ştie ce aveţi nevoie…”(Matei 6,7.8)

De ce să-L informezi pe El când El ştie mai dinainte ce ai vrea să-I spui? Uita, Psalmul 139 vorbeşte despre Atotştiinţa lui Dumnezeu: „Înainte să ajungă cuvântul pe buze, Tu îl ştii în totul… Unde m-aş ascunde dinaintea Ta?”

Pe bună dreptate putem să ne întrebăm: „E ceva care să nu ştie El? sunt multe pe care eu nu le ştiu, dar El le ştie… Mă păzeşte şi mă salvează clipă de clipă. Iar eu nici nu-I mulţumesc, căci habar n-am de minunea salvării sale. Oare poate exista ceva care să-I fie ascuns?”

Şi atunci, ce rost mai are să vin eu în momentul rugăciunii, când El doreşte să Se întâlnească cu mine, şi să încep să-I torn lista de informaţii? Să-I spun toate câte mi s-au întâmplat? Şi după aceea, să continui cu altă eroare, cu cererile mele(cea de-a doua funcţie a rugăciunii).

Pare ciudat, nu-i aşa? Domnul, într-adevăr, ne zice: „Cereţi”. Dar noi nu ştim ce şi cum să cerem, din moment ce Îl rugăm pe Dumnezeu: „Doamne, dă-mi aia , dă-mi cealaltă, răspunde-mi…”

Adică, e oare nevoie să-L manipulezi pe Dumnezeu să iasă în calea rezolvării problemei tale?
E cumva nevoie să-l dirijezi, ca pe unul care nu vrea să-ţi răspundă de bună voie, decât dacă stărui şi te ploconeşti înaintea lui? (În treacăt, vreau totuşi să te liniştesc cu privire la legitimitatea faptului de a-I spune lui Dumnezeu atât grija ta, cât şi cererea ta. E voia Lui aceasta. Nu faptul în sine este luat aici în discuţie, ci mentalitatea dinapoia faptului!)

mântuitorul a dat o pildă şi a spus: „Priviţi la vrăbiile de pe câmp…” Oare păsările se roagă? Cum o să se roage! Şi, cu toate acestea, Tatăl nostru ceresc le dă hrană din belşug. Nici una nu moare de foame. Chiar şi iarna găsesc mâncare. Deci, dacă ele nu se roagă şi El tot le dă, fiindcă El este iubire, noi de ce să ne frământăm pentru probleme de acest gen?

Mai mult, Domnul spune: „Comparaţi-vă cu vrăbiile pe care Tatăl meu le hrăneşte nu pentru că ele cer, ci pentru că Tatăl meu este iubire… „Cu cât sunteţi voi mai de preţ decât multe vrăbii…” (Matei 10,31)
Adevăratul scop al rugăciunii
Te întreb: Nu cumva transformăm rugăciunea într-o negociere cu Dumnezeu pentru rezolvarea problemelor noastre egoiste? Notează faptul că 90% din rugăciuni sunt legate de frământările acestei vieţi, cu solicitarea ca El să intervină în probleme materiale şi vremelnice mărunte. Dar aminteşte-ţi că în paralela pe care o face Isus, între vrăbii şi om, El se referă tocmai la cele pământeşti.

Concluzia: dacă El dă vrăbiilor, fără ca ele să se roage – atunci ne dă şi nouă… Iar, dacă ne dă, o face nu pentru că cerem noi, ci pentru că El e bun! Gândeşte-te numai: dacă El ne-ar fi dat pâine doar când I-am cerut no, de mult eram morţi de foame!

Dar, dincolo de asemănarea dintre vrăbii(care nu se roagă) şi noi(care putem să ne rugăm), există şi o mare deosebire! Iată: noi suntem înzestraţi cu o dimensiune unică prin care ne asemănăm cu Dumnezeu. Această dimensiune este spiritualitatea. Ea exprimă nevoia sufletului de a comunica, de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Poate termenul de „comuniune” este greu de înţeles. El nu înseamnă altceva decât „a fi în părtăşie cu…” De fapt, „comuniune” este sinonim cu „ părtăşie ”. Acesta este scopul profund al rugăciunii.

Ca să-i descifrăm înţelesul, să-l cercetăm în lumina planului de mântuire. Să ne întoarcem cu gândul la lumea dinainte de păcat, când Adam şi Eva se întâlneau cu mântuitorul lor, cu creatorul lor şi trăiau împreună ca o familie. Adam se numea „fiul lui Dumnezeu” şi se bucura de această calitate princiară.

Reversul „despărţirii”

Dar a intervenit păcatul. Şi esenţa păcatului este despărţirea. Adam şi Eva s-au despărţit de creatorul lor mai întâi în inimă şi gând(prin îndoială şi necredinţă), mai apoi I-au întors spatele tatălui lor care-i căuta. Despărţire! Aceasta exprimă toată istoria nenorocită a omenirii.

Pentru că păcatul este, în esenţă, despărţirea de Dumnezeu, tocmai aceasta a provocat noaptea de agonie a Domnului Hristos. Luând păcatul lumii asupra lui, în Ghetsemani, El a trebuit să bea până la drojdii paharul cumplit al despărţirii sale de Dumnezeu; tocmai El, care nici o clipă n-a fost despărţit de Tatăl!

Îţi aminteşti de strigătul Lui pe cruce: „Dumnezeul Meu… pentru ce M-ai părăsit?” Prin Hristos răstignit pe cruce, Dumnezeu împlinea planul Său de mântuire a păcătoşilor. Păcatul însemna despărţire de Dumnezeu, iar planul de mântuire urmărea refacerea legăturii. Adică, el urmărea să-l pună din nou pe om în părtăşie cu Dumnezeu.

Dacă aşa stau lucrurile, putem defini părtăşia sau comuniunea ca fiind însuşi scopul planului de mântuire. Omul a fost creat pentru părtăşie. În urma planului de mântuire, omul este adus din nou în părtăşie cu Creatorul său. Este unica ţintă pe care Dumnezeu o doreşte: să ne aibă cu El. Este unica motivaţie a dragostei Lui, de a fi la El acasă.
Acum te întreb: în acest caz, ce trebuie să fie rugăciunea? Vezi? Este chiar metoda prin care exersăm intrarea în >părtăşie. Extraordinar! Într-un fel, rugăciunea este chiar mijlocul eficient al planului de mântuire. Domnul Hristos, jertfa, plăteşte preţul cel mare şi îşi câştigă dreptul să intre în legătură cu ni. Pe ce cale? Pe calea credinţei şi a rugăciunii personale. Rugăciunea este o metodă, un mijloc prin care noi putem veni în atingere cu El. (…)
Adevăratul conţinut al rugăciunii
Şi atunci: ce scop urmăreşte rugăciunea? Cumva să informeze şi să ceară? Evident că nu! Aici operăm încă o corecţie majoră privind sensul rugăciunii: funcţia fundamentală a rugăciunii este părtăşia. Aceasta ne descoperă şi pana inspirată, în Calea către Hristos(cap.11, paragr.2):

„Rugăciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu, ca unui prieten. Aceasta nu pentru că este necesar să informăm pe Dumnezeu cu privire la persoana noastră şi cine suntem noi. Ci pentru ca noi să putem fi capabili să-L exprimăm pe El.”

Cu ani în urmă, mă aflam într-un cerc de prieteni, adunaţi ca să ne rugăm. Mi aduc aminte de cuvintele pe care colegul meu, Nelu, le-a spus atunci, care au fost pentru mine ca o lumină în noapte. Tocmai vorbeam despre cum să ne rugăm şi ce să-I cerem lui Dumnezeu. Concepţia populară zice ca, dacă vrei ceva, stăruie necurmat, zi şi noapte, şi vei căpăta. Nelu însă a spus:
– La rugăciune, mă interesează mai puţin convorbirea în sine sau ce să-I spun… ceea ce caut este apelul: să aud de dincolo, de la celălalt capăt al firului: „Alo, da! Eu sunt, Dumnezeu…” Dacă ai „apelul” eşti fericit să rămâi pe fir, chiar fără să ceri ceva anume…

Deci, am putea spune că esenţialul în rugăciune este ca Dumnezeu să spună: „Sunt aici, Eu sunt”. Aceasta este satisfacţia supremă în rugăciune! Şi, atunci când sufletul tău e bântuit de temeri şi îndoieli, singurul lucru care aduce pace este prezenţa lui Dumnezeu.

Mai crezi că rugăciunea este o funie de care să tragi, ca să-ţi picure o binecuvântare? Dacă ar fi aşa atunci totul ar depinde de cât de hotărât tragi de sfoară. Adică: energic, fără îndoială şi prelung, stăruitor! Nu te lăsa: trage numai! „Dă, Doamne” Hai, dă Doamne!!!” Aceasta e eroarea clasică, acea greşit înţeleasă „stăruinţă”. Eroarea o descoperi doar când afli că scopul adevărat al rugăciunii este să întri în părtăşie cu El.

Din această primă funcţie(părtăşia), se nasc încă alte două funcţii, tot atât de importante. Să le descoperim.

La rugăciune, venim atunci când avem o povară pe suflet. Nu-i aşa? Când ne mână o situaţie de criză Îl căutăm pe Dumnezeu, iar sufletul nostru este ca un coş greu, imposibil de purtat. Căutăm o cale să ni se ia povara. Căutăm descărcarea, despovărarea…

Aceasta este a doua funcţie, şi nu prima, căci descărcarea poverii nu poate avea loc decât după ce a avut loc contactul. Doar prin părtăşie poţi să ajungă la descărcarea poverii.

Printre multele boli care tulbură sufletul, oamenii au identificat o boală comună, pe care au numit-o savant anxietate. Ea nu-i altceva decât frica, o frică soră cu spaima faţă de ceva necunoscut. Şi, cum viaţa este plină de necunoscute, omul stă tot timpul în anxietate. Ori, această anxietate este strigătul nostru după Cineva. Numai atunci când Îl întâlnim pe acest „Cineva”, când are loc comuniunea, putem să ne descărcăm povara. Fără să intrăm în contact personal cu Dumnezeu, nu ne putem descărca tensiunea sufletului.

Pentru că ne aflăm într-o mare luptă invizibilă, pentru că permanent suntem copleşiţi de anxietate, de aceea ne îndeamnă Domnul: „Rugaţi-vă neîncetat!” (1 Tes 5,17) Acesta este motivul nevoii după o rugăciune non-stop, după o redresare continuă. Nu o necurmată listă de cereri, ci o neîncetată cãutare a feţei Lui.

Atunci când Îi cerem lui Dumnezeu să ne ia povara, când Îi spunem „Doamne, ce mulţi sunt vrăjmaşii mei…”(Psalm 3,1), prin aceasta ne exprimăm indirect încrederea în El. Exprimarea încrederii este deja un pas înainte. Sunt conştient cine sunt duşmanii şi simt nevoia să mă ascund dinaintea lor. Nu încerc să-L dirijez pe Dumnezeu, prin descărcarea inimii mele, ci doar mă eliberez de anxietate, prin prezenţa Lui.

Şi acum vine ce-a de-a treia funcţie a rugăciunii: vindecarea. După ce a intrat în comuniune cu Dumnezeu şi după ce îşi varsă sufletul înaintea lui Dumnezeu, întotdeauna are loc minunea vindecării. Şi aş putea spune că rugăciunea e dată pentru vindecare! Şi aceasta vine tot în urma părtăşiei cu Dumnezeu.

Prietene, rugăciunea nu-L schimbă pe Dumnezeu faţă de noi, ci ne schimbă chiar pe noi. Ne schimbă prin părtăşie, prin descărcare şi prin vindecare. Rugăciunea ne lansează pe unda credinţei schimbându-ne atitudinea. Şi întotdeauna, după contactul cu El, vom fi dispuşi să ne subordonăm voinţei Lui. Vom avea o atitudine bună, de subordonare, iar El nu va mai fi împiedecat să umble alături de noi şi să ne umple de binecuvântări.

Extras din cartea „Drumul meu spre Hristos”,
Editura Viaţă şi Sănătate, Bucureşti 2002.
Reprodus cu aprobarea autorului.
Extras de pe www.ceruldinnoi.ro