Miercuri
-
Momente de rugăciune diverse subiecte de rugăciune comunitară
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea - Comunitatea Tulcea - România.
Adventiștii de Ziua a Șaptea sunt devotați să-și ajute semenii să înțeleagă Biblia, să afle Libertatea, Sănatatea și Speranța în Iisus Christos.
Selecții din volumul „Drumul meu spre Hristos” de Lucian Cristescu
(…)
Credinţa nu e o pasăre rară, care acum, uite-o că e, iar mâine… nu mai e. Credinţa ia fiinţă, ca orice convingere sau simţământ, în urma unui act de cunoaştere. În măsura în care cunosc pe cineva demn de încredere, în inima mea se naşte un sentiment al bizuirii pe el. Ori, ca să apară credinţa, e nevoie ca mai întâi să aibă loc un contact nemijlocit al meu cu Domnul Hristos.
(…)
Biblia ne dezvăluie mai întâi că nu omul îl caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută pe om! Nu omul găseşte şi apoi cară cu sine, în sufletul lui, pe Dumnezeu, ci chiar invers! Să citim Isaia 46,1-4 care arată contrastul dintre cele două imagini: un „dumnezeu” cărat în spate şi, pierdut din neatenţie, şi un Dumnezeu care poartă El pe oameni:
„Bel se prăbuşeşte, Nebo cade; idolii lor sunt puşi pe vite şi dobitoace; idolii pe care-i purtaţi voi au ajuns o sarcină, o povară pentru vita obosită! Au căzut, s-au prăbuşit împreună, nu pot să scape povara; ei înşişi se duc în robie. Ascultaţi-mă, casa lui Iacov, şi toată rămăşiţa casei lui Israel, voi, pe care v-am luat în spinare de la obârşia voastră, pe care v-am purtat pe umăr de la naşterea voastră: până la bătrâneţea voastră Eu voi fi acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc.”
— Isaia 46:1-4
Nu omul Îl poartă pe Dumnezeu cu riscul de a-L pierde, ci Dumnezeu, în nespusa Sa îndurare şi răbdare, ne poartă pe noi! Chiar viaţa pe care o avem acum în vine este semnul dragostei Lui. Creştinismul nu are un Dumnezeu care Se ascunde!
Ia uită-te la Adam. El se ascunde în tufiş de faţa lui Dumnezeu. Dar tocmai Dumnezeu este Cel care vine să-l caute (Geneza 3,9). Aminteşte-ţi şi de Iona care, fugind de Dumnezeu, ajunge să fie aruncat de pe corabie în valuri, să fie înghiţit de un peşte mare şi, pe când era el în pântecele chitului, Dumnezeu se apropie de el, acolo în fundul mării, şi-i răspunde (Iona 2,2). În Ieremia 31,3 scrie: „Domnul mi se arată de departe: te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”
Acesta este Dumnezeul Bibliei, acesta este Dumnezeul creştinilor, un Dumnezeu care El Însuşi iese în întâmpinarea omului. Ieremia 29,14 declară: „Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul…”. E uimitor! Cu alte cuvinte, Domnul zice: „Voi face în aşa fel încât atunci când veţi orbecăi sau când nu vă veţi gândi la Mine, Eu vă voi ieşi înainte şi vă voi tăia calea (Isaia 52,12), pentru ca voi să mă găsiţi”. Aşa e Dumnezeul nostru. Nu e nevoie să urci, să escaladezi munţi până la El, pentru că El Însuşi vine în întâmpinarea ta.
(…)
În volumul Gânduri albe (Editura Cartea Românească, 1986, pag. 450), poetul creştin Vasile Voiculescu compară credinţa şi rugăciunea cu înotul. Cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, mai aproape de înec! Neştiutorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele sau picioarele. Însă înotul perfect se face fără opintiri. Pluteşti aproape scufundat întreg în apă, mulându-te cu apă, abia mişcând. Astfel e înotul serios, adevărat.
Credinţa şi rugăciunea cea adevărată sunt asemenea acestui act de tăcută şi lină plutire. E la fel cu această predare în puterea apelor… Cât de simplu e să te rogi! Acela care e înotător adevărat descoperă o taină: că nu e nevoie să scapi de apă! Căci tocmai ea te susţine. Ea însăşi te aruncă în sus. Dacă ai aer în tine, apa singură te scoate. Nu trebuie să te temi de ea. E destul să te laşi în voia ei. Frumoasă ilustrare a abandonării în dragostea lui Dumnezeu. Ea te susţine şi e suficient să crezi, să admiţi şi să înaintezi.
Ca să te poţi ruga cu adevărat, trebuie să crezi în realitatea prezenţei lui Dumnezeu. Nu trebuie să-I câştigi atenţia; El a coborât deja lângă tine!
Trebuie să crezi că El are dorinţa şi putinţa să intre în inima ta. Înaintea Lui, orice om este o casă fără uşă, o carte deschisă.
Realitatea dorinţei lui Dumnezeu de a comunica cu noi. Dumnezeu este iubire şi tânjeşte necurmat după o comunicare cu copiii Săi.
Cu rugăciunea, e ca şi cum cineva ţi-ar zice: „Dragă, uşile stau larg deschise. Intră! Totul e pregătit…” Iar tu n-ai nimic altceva de făcut decât să intri!
Orice dorinţă, chiar tainică, El o cunoaşte şi-i vine în întâmpinare. E ca şi cu Adam în grădina Edenului. Văzând cum treceau animalele, două două prin faţa lui, Adam a simţit un gol în suflet. Totul era perfect şi, totuşi, în el se născuse un dor pe care nici el nu-l putea încă exprima. Şi ar fi rămas omul mult şi bine în încurcătură, dacă Dumnezeu n-ar fi spus: „Nu este bine ca omul să fie singur… Am să fac un ajutor potrivit pentru el” (Geneza 2,18).
Mai înainte de a se fi rugat, Dumnezeu inventează familia. Omului nu-i rămâne decât să descopere că Dumnezeu i-a şi oferit răspunsul!
Înţelegi deci cum e cu rugăciunea? Ea nu este nici pe departe intervenţia noastră la inima lui Dumnezeu, ci rugăciunea este intervenţia lui Dumnezeu la inima omului.
„Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.”
— Romani 8:26-27
Ce este rugăciunea? Aş răspunde: este lucrarea Lui în inima mea! Nici măcar nu ştim să ne rugăm. Dar însuşi Duhul Sfânt mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.
Acum, când te vei pleca în cămăruţă înaintea lui Dumnezeu pentru rugăciune, când vei încerca timid să faci experienţa vorbirii cu El, aminteşte-ţi că El a pregătit deja totul. El este deja acolo, e chiar lângă tine. El vrea să-ţi deschidă inima şi să-ţi descleşteze limba rugăciunii ca, în sfârşit, să se producă comuniunea.
Una din cele mai sublime imagini din Evanghelie este aceea din Apocalipsa 3,20. Aici Domnul spune: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” Da, aceasta este rugăciunea!
„Rugăciunea este deschiderea inimii înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui prieten.”
— Calea către Hristos, cap. 11
Ce este rugăciunea? Este oare un efort de a urca, de a te căţăra permanent, cu riscul de a cădea oricând? Nicidecum! Îl auzi? El e aici şi stă la uşa ta. Bate! Dacă vrei, Îi vei deschide inima, iar El va intra. Aceasta e rugăciunea.
E greu? E greu să intri în contact cu El? El a străbătut deja distanţa imensă până la tine. A pus piciorul pe pământul acesta, pătându-l cu sângele Lui, ca să-ţi aminteşti că El a recuperat toată distanţa aceasta.
Cât de uşor e să crezi! Cât de uşor e să te rogi! Dumnezeu a făcut totul, iar omului nu-i rămâne altceva de făcut decât să primească totul, pe gratis.
„Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiţi în Ierusalim!”
— Isaia 66:13
Ori de câte ori întâlnesc pasaje ca acesta, inima mea se relaxează în faţa descoperirii divine. Şi, stăruind asupra Cuvântului, sunt uimit de felul în care Dumnezeu ştie să găsească comparaţii mişcătoare cu care să convingă pe omul îndoielnic de consistenţa relaţiei pe care o doreşte cu noi.
Practic, singurele modele pe care noi, oamenii, le putem înţelege, sunt cele pe care le construim în dimensiunea interumană. De aceea, Dumnezeu Se descoperă… aici ca o mamă, dincolo ca un tată, mai departe ca un soţ sau ca un frate… Iar lecţia este prin analogie.
Mântuitorul, însă, odată cu înălţarea Sa, S-a aşezat pe tronul măririi în ceruri. Eu, care am rămas pe pământ, mă întreb cum pot să intri în legătură cu El?
Relaţia noastră cu Făcătorul nostru este o relaţie a credinţei, care se naşte prin cunoaştere şi creşte în actul studiului Cuvântului Său sau în actul rugăciunii personale.
La întrebarea „Cum?”, aşteptăm un răspuns complicat, greu şi confuz. Dar totul este atât de simplu! Ce ai de făcut este să te pleci pe genunchi şi să spui: „Mântuitorul Meu, eşti aici, la uşă şi vrei să intri… Iată, Te chem: intră!”
Unii au conceput rugăciunea ca pe o rachetă lansată în spaţiul: încordare, concentrare și efort. Dar acest mod nu cere credință, ci cere putere! Când accepți simplu prezența Lui, oblonul rugăciunii se deschide de la sine.
Alții au comparat rugăciunea cu un pod. Dar Iacov (Geneza 28) a descoperit la Betel că Dumnezeu Însuşi este podul! El nu este doar la capătul de sus, ci este chiar în locul acesta, jos, lângă omul descurajat.
Spre deosebire de aceste concepții greșite, există două definiții inspirate:
Aproape toate rugăciunile noastre se referă la nevoi materiale, fizice, de sănătate… Dumnezeu nu le dispreţuieşte, dar noi avem o nevoie mai adâncă: suntem în mijlocul unei lupte spirituale, iar păcatul ne îngrămădeşte. Mântuitorul poartă numele Joshua (Cel ce mântuieşte) tocmai pentru a ne elibera de păcatul din lăuntru.
Centrul este Eul. Totul este cerut pentru sine, iar Dumnezeu este privit ca un furnizor îndepărtat.
Omul descoperă regulile și problemele. Are nevoie de Dumnezeu la persoana a III-a (El) ca să-l scape de necazuri.
Centrul devine Dumnezeu Însuși (TU). Rugăciunea devine o cale de a-L cunoaște și de a-I încredința întreaga viață.
Dumnezeu a rânduit trei căi pentru a obţine comuniunea cu El:
Rugăciunea nu-L schimbă pe Dumnezeu faţă de noi, ci ne schimbă chiar pe noi prin părtăşie, despovărare şi vindecare.